Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Chemarea munţilor

        de Isidor Chicet

Mai, 1975

După ce se iubise o noapte întreagă cu Helga, dimineaţă Valentin Iovan ieşi în stradă din casa ei cu o siguranţă cel puţin străină lui, până atunci, ca şi cum câştigase o putere nouă; păşea fără grabă spre o ţintă sigură, către ceva ce-l aştepta de mult... Toc, toc, îşi lovea el picioarele de caldarâm, şi-o fluturare de surâs îi încolţise în obraji, exact la timp pentru a arăta întocmai ca un om căruia nu-i mai putea sta nimic în cale, şi absolut nimeni nu ar fi reuşit să-l mai oprească din drumul lui către marginea oraşului. Mergea dârz înainte, cu pletele fluturând în vânt, mândru de tinereţea lui, arborând acelaşi surâs enigmatic, fără să vadă nimic altceva în jur decât zădărnicia, îşi împlântase ochii în zare şi înainta ca beat către lunca râului, teritoriul fugilor, sau al retragerilor, departe de lume, conştient că, de fapt, revenirea la râu (unde sperase să nu mai calce niciodată, căci acolo îngropase singurătăţile vechi...), se traducea printr-un prim semnal de alarmă, iată că evenimentele se precipitau brusc, înaintea marii întoarceri la tatăl lui, Bătrânul, simţea din secundă-n secundă cum i se învolbura durerea în creieri, timpul îşi pierduse ceasornicele, pentru el nu mai exista timp măsurat, ci doar o pâclă în care urma să pătrundă o rază de soare, despicând ceţurile, pentru a dezvălui un drum abscons, de-a lungul căruia avea să se târască epuizat către Bătrânul...

Colindă ameţit luncile râului, rătăcind ca printr-o junglă, uneori îşi întorcea ochii către cerul gri-cenuşiu şi aştepta câteva secunde un semn oarecare, un tunet sau scăpărarea unui fulger, dar nici acele semne nu veneau, poate încă nu trebuiau să vină, pentru ca el să plutească mai departe în incertitudine, complet neştiutor de ce îl aşteaptă sau de ce urma să i se întâmple. Deruta pusese cu totul stăpânire pe el şi se întrebă dacă cea mai bună soluţie n-ar fi fost cumva... însă adâncurile verzi şi transparente ale râului nu-i spuseseră nimic, nu, niciodată nu fusese un laş... însă, la urma urmei, nu asta mi-am dorit? medita el contrariat. Este exact experienţa care-mi era necesară! Nu mai departe decât acum două zile, mi-am propus să n-o mai văd pe Helga un timp (ca o probă a despărţirii, îi trecu prin cap fulgerător), ca după ce ne-am tot întrebat amândoi unde Dumnezeu vom ajunge, să ne trezim între nişte tărâmuri necunoscute, imprevizibile, care m-au încredinţat iarăşi că, dintre noi doi, pe mine m-au influenţat şi m-au atins cel mai mult acele tărâmuri, din moment ce nu mai suportam să stau o jumătate de oră fără să o văd, fără să o privesc... Şi atunci, curiozitatea acelui individ ascuns în mine, în bună parte rămas necunoscut, mi-a urlat: Du-te! Pleacă şi nu mai întoarce capul, fugi cât mai departe de ea, prin asta vei prinde putere, în cazul în care nu vei înnebuni de-a binelea, altfel, vei cădea cu totul în mrejele ei şi femeia asta te va stăpâni total, va pătrunde până şi în cel mai ascuns ungher al sufletului tău, pentru a mă captura până şi pe mine, Eul tău misterios, necunoscutul din tine faţă de care ea este în permanenţă atrasă... Aminteşte-ţi! Majoritatea oamenilor apelează rar la adevărata lor faţă, de obicei doar când presimt primejdia. În acele momente cruciale, ei sunt preveniţi de un puternic instinct interior, propriu celor obişnuiţi de regulă cu înălţimile munţilor, dar, în ceea ce te priveşte, nu uita, până şi acel instinct salvator tot mie mi-l datorezi, ori, dacă mă pierzi şi pe mine, atunci vei pierde tot ce mai puteai pierde, Helga ne va devora pe amândoi, înainte ca tu să-ţi revezi depărtările atât de dragi, unde vieţuieşte Bătrânul, aşa că, încă o dată, gândeşte-te bine, nu-i păcat să ne sacrifici pe amândoi?...

Valentin continuă să colinde debusolat luncile, până când oboseala îl doborî între nişte stânci calcaroase din marginea malului unde se opri şi aprinse un foc mic, cu surcele şi vreascuri uitate de apă în prundişul malului. Privi absent fumul prelins peste curgerea lină a râului, împrăştiindu-se lent către celălalt ţărm, unde apunea soarele, printre trunchiurile negre ale pădurii trăsnite. Escadre de nori defilau ameninţătoare în depărtare, năpădind cu iuţeală pulberea arămie a apusului, şi, în apropiere, începu să şuiere vântul, spulberând nisipul între valuri. Valentin îşi încorda ochii, cu pleoapele îngustate, şfichiuit de nisipul diseminat în aer, încercând să distingă în pădurea trăsnită semnul mult aşteptat, care urma să-i confirme bănuiala vagă că probabil sosise momentul temut, dar mult aşteptat, când întoarcerea la Bătrânul îşi cerea drepturile, şi doar destinul sau sufletul depărtărilor urmau să-i mai desluşească drumul... Ochii i se încăpăţânau să caute peste ape sensul existenţei lui contradictorii şi zbuciumate, iar când fulgerele prăbuşite din înaltul cerului se năpustiră peste pădurea trăsnită, ca nişte şerpi de foc, atunci ştiu cu precizie ce-i rămânea de făcut. Tunetele şi vaierul vântului, odată cu primii stropi ai ploii nu-i îndepărtară privirile de la râu. Dincolo de unduirea neliniştită a apei, pădurea trăsnită ardea ca o torţă uriaşă, aprinsă de furtună... Valentin zâmbi dement şi mulţumi în gând providenţei că încă nu-l trădase, luminându-i calea...

O rupse la fugă către marginea oraşului, alergând aplecat, în zig-zaguri, la adăpostul plopilor şi a zăvoaielor, fugea şi râdea în hohote, nebun de bucurie, da, fără îndoială, totul se lămurise, simţise atunci în scăpărările fulgerelor vocea lui ascunsă, cel care-i şoptise: „Du-te cât poţi de repede la clubul de tenis şi vei afla adevărul!”. „Dar de ce la club?”, întrebase el mirat, şi tot vocea ceea îi răspunsese: „Fă ce ţi-am spus şi vei înţelege totul la timpul potrivit...”, deci gonea fericit către club şi nu se mai întreba ce îl mai aşteaptă, lăsându-se călăuzit de forţa aceea misterioasă şi nevăzută, care ştia să potrivească în aşa fel lucrurile încât să supravieţuiască tuturor întâmplărilor rostogolite ameţitor peste el...

Desluşi în depărtare, din ce în ce mai clar, şirurile de plopi, la adăpostul cărora se întindeau terenurile sângerii de tenis, sub biciuiala nemiloasă a pânzelor de apă, care îi ascundeau privirilor blocul pavilionului administrativ. Se năpusti orbeşte printre tufişuri şi trecu vijelios prin poarta bălăngănită de vânt, oprindu-se speriat în dreptul verandei, unde, două dintre cele patru fotolii înşirate lângă măsuţa scundă erau ocupate de două siluete omeneşti. Îl priveau ca pe o stafie apărută inopinat dintre vălurile ploii... Ud leoarcă, îşi îndepărtă cu palmele părul din ochi, studiindu-i nesigur pe cei doi oameni din fotolii, până îl identifică pe unul dintre ei. Recunoscuse mutra veselă a preşedintelui clubului, da, preşedintele se ridicase în picioare şi-i ieşise în întâmpinare, vesel nevoie mare, dar pe el nu-l mai interesa preşedintele, privea ca în transă silueta cunoscută a celui de-al doilea. Se ridicase şi acela din fotoliu, cu faţa învăluită în norişorul de fum slobozit din pipă şi pletele albe fluturând uşor în vânt, nu, era peste putinţă să se înşele, şi orice îndoială era exclusă, omul acela care-l privea nu era altul decât Bătrânul!...

Se îndreptă către tatăl lui cu paşi împleticiţi, beat de răpăiala ploii şi bucuria revederii, combinată dureros cu sentimentul despărţirilor de acum câţiva ani... Preşedintele Voinea se făcuse nevăzut, şi atunci se îmbrăţişară tăcuţi, bătându-se încet pe umeri şi strângându-se zdravăn în braţe, până le pârâiră oasele. Nu se văzuseră de mult, însă ochii albaştri ai Bătrânului şi puloverul lui negru, strâns pe gât, rămăseseră aceleaşi; da, aşa se întâmplase, avea să-şi amintească Valentin, se priviseră în ochi câteva minute, preşedintele Voinea când plecase de lângă ei îi lăsase faţă în faţă, iar când se întorsese cu tava cu pahare şi sticla de coniac îi găsise tot aşa, doi singuratici care se iubeau atât de mult încât niciunul nu avea curaj să i-o spună celuilalt, preferând cu mândrie tăcerea, tăcerea lor, tăcerea munţilor, tăcerea furată munţilor, ceva mai bogat decât oricare alt cuvânt, ceea ce Gică Voinea nu putea să priceapă niciodată. Ciocniră fericiţi primul pahar, şi, după ceea, preşedintele uză de binecunoscuta-i diplomaţie, lăsându-i iarăşi singuri, invocând telefoane şi telexuri urgente, ce nu suferă amânare...

Se aşezară în fotolii şi degustară tăcuţi aroma coniacului. Valentin îşi aprinse o ţigară, şi când era pe punctul să-l întrebe pe Bătrân „Cum ai ajuns aici?”, acesta i-o luă înainte şi mormăi îngândurat:

– Am auzit că îţi cam neglijezi antrenamentele...

Valentin nu-i răspunsese şi continuă să-l urmărească fascinat cu privirea, dar Bătrânul nu îşi trăda afecţiunea sau bucuria revederii în niciun fel, preferând să-şi explice abrupt sosirea:

– Sunt în trecere către un Ocol Silvic, de unde trebuie să ridic nişte puiet de păstrăv indigen, pentru iezerele din Valea Rea. M-am gândit să mă opresc şi pe la tine, ca să văd ce mai faci... rămase el mai departe indiferent la frământarea mocnită a lui Valentin.

Băură iarăşi coniac şi Bătrânul observă alarmat cât de tare îi tremurau mâinile singurului său fiu, care, încăpăţânat, continua să tacă. Atunci Bătrânul îi spuse ceva ce îl încremeni:

– Am stat mult şi m-am gândit, şi află că te-am găsit exact cum mă aşteptam. Cred că a sosit clipa să te întreb ceva ce niciodată nu aş fi vrut să te întreb, dar ştiu că trebuie, şi se pare că este nevoie să te întreb. Vii cu mine, sus, te întorci la cabana noastră, sau rămâi aici?

Valentin revăzu într-o fracţiune de secundă fulgerul prăbuşit peste trunchiul negru al copacului, care incendiase toată pădurea. Păstra încă în memorie vâlvătaia roşietică a orizontului şi nu mai suportă cu prea multă dârzenie privirea fixă a Bătrânului, pentru că citi mirat în ochii lui albaştri o umbră de blândeţe, ceva total necunoscut lui până atunci, şi care acum iată că îi cerea un răspuns ce ar fi pus capăt tuturor frământărilor lui din ultimii ani, şi de ce nu, din ultimele zile. Rămase totuşi tăcut şi îşi strânse maxilarele până la durere, rătăcind dezorientat prin pustiul albastrul din ochii Bătrânului.

– Te mai întreb încă o dată, spuse răspicat şi nerăbdător Bătrânul, te întorci cu mine în munţi sau rămâi aici, în cloaca asta împuţită?

Valentin simţi cum îi alunecă grăbită o lacrimă pe obraz, scursă printre şiroaiele ploii înspre bărbie, şi Bătrânul păru să nu observe nici tremurul lui continuu, Bătrânul se ridicase din fotoliu scuturându-şi pipa de balustrada de lemn a verandei, ca şi cum nu se mai îndoia nicio clipă de alegerea făcută.

– Rămân! spuse simplu Valentin, şi-n secundele acelea îi veni să plângă în hohote. Îşi muşcă buzele şi strânse iarăşi maxilarele într-un scrâşnet tăcut, apoi privi pe furiş silueta Aro-ului verde-kaki parcat în apropiere, cu un om moţăind la volan.

– Bine! acceptă indiferent Bătrânul şi băgă pipa în buzunar. E frumoasă? îl privi el curios.

– Da, e frumoasă! recunoscu Valentin cu un oftat zgomotos care păru că pentru câteva secunde îl va opri pe Bătrân din drum. E profesoară la liceu…

– Şi totuşi, de ce?

– Pentru că nu pot să stau măcar o singură zi fără să o văd! În permanenţă vreau să mă aflu lângă ea...

– Eşti pierdut, zâmbi îngăduitor Bătrânul. De ce n-ai luat-o cu tine?

– Nu se poate, ridică Valentin din umeri. Dar nu te teme, într-o bună zi, îmi voi recâştiga libertatea...

Se îmbrăţişară tăcuţi şi Bătrânul îl bătu pe umăr a despărţire, zâmbind ca şi cum nimic nu se întâmplase.

– Cu bine! Îţi dau răgaz să te mai gândeşti, dar ţine minte, nu ai voie să greşeşti!

Zicând acestea, Bătrânul se îndreptă grăbit către maşină, lovit de rafalele nemiloase ale ploii, şi-n câteva secunde dispăru. Rămas singur pe veranda clubului, Valentin duse la gură sticla aproape plină, o goli pe nerăsuflate şi apoi o aruncă pe bordura de ciment. Sticla se făcu ţăndări şi el se prăbuşi într-un fotoliu, zâmbind neîncrezător, cu ochii în ceaţa ploii.

(fragment de roman)

© 2007 Revista Ramuri